Această carte îți este dedicată ţie, cititorule! O poveste adevărată, uimitoare a unui om aflat în căutarea adevărului.
___________
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit privilegiile vestirii Evangheliei lui Hristos, nu numai în campusurile universitare, în biserici și în săli de conferințe, ci și la radio și televiziune, în cincizeci și șase de țări ale lumii. Sunt hotărât să continui cât voi mai avea suflare în trup sau până se va întoarce Isus la ai Săi.
- Categorie: Practici Oculte
Unii oamenii îşi doresc foarte mult să aibă un corp frumos şi sănătos. În acest scop, ei frecventează săli de gimnastică sau centre de fitness. Din acelaşi motiv, mii de persoane din lumea occidentală se îndreaptă spre practica orientală yoga.
Persoanele care se simt stresate, deprimate şi frustrate, consideră yoga un mijloc de a găsi mângâiere şi soluţii la problemele lor. Lumea occidentală a început să manifeste un mare interes pentru religiile orientale şi practicile lor mistice îndeosebi în anii ’60, în deceniul mişcării hippy. Meditaţia transcendentală, o practică ce însoţeşte în mod obişnuit yoga, a fost popularizată de starurile de cinema şi de cântăreţii de muzică rock. Având în vedere interesul crescând pentru yoga, probabil că vă întrebaţi: Este yoga doar un ansamblu de exerciţii fizice care îi asigură practicantului un corp sănătos şi frumos, precum şi o oarecare stare de pace a minţii? Poate cineva să practice yoga fără nici o implicaţie religioasă?
Termenul originar sanscrit pentru „yoga“ poate însemna: a uni, a lega împreună, a înjuga, a înhăma sau a conduce. Hinduşii consideră yoga o tehnică sau o disciplină care duce la unirea cu o forţă ori un spirit supranatural. Ea a fost descrisă drept „unirea tuturor puterilor trupului, ale minţii şi ale sufletului cu Dumnezeu“.
La început, tehnicile yoga au fost transmise pe cale orală. Mai târziu, ele au fost aşternute în scris şi prezentate în detaliu de Patañjali, un înţelept yoghin din India, în lucrarea Yoga-sūtra, care este manualul de bază al practicii yoga. Patañjali susţine că yoga însumează „eforturile metodice necesare atingerii desăvârşirii prin controlarea elementelor componente ale naturii umane psihofizice“. De la începuturile ei până în momentul de faţă, yoga a constituit un element important în religiile orientale, iar în prezent este întâlnită îndeosebi în hinduism, jainism şi budism. Unii practicanţi yoga cred că vor putea atinge mokşa, sau starea de eliberare, prin contopirea cu spiritul universal.
Prin urmare, se ridică din nou întrebarea: Poate constitui yoga un simplu ansamblu de exerciţii pentru dezvoltarea unui corp sănătos şi pentru relaxarea minţii, fără nici o implicaţie religioasă? Având în vedere originile ei, răspunsul este categoric nu.
La ce conduce yoga?
Obiectivul disciplinei yoga este să conducă o persoană la o experienţă spirituală de unire sau contopire cu un spirit suprauman. Însă despre ce fel de spirit este vorba?
Scopul yogăi este acelaşi cu cel al hinduismului, adică contopirea cu Dumnezeu în felul hinduismului. Adeptul yogăi trebuie să-şi dea seama că este una cu Brahma, Dumnezeul impersonal hindus cel mai înalt. Exerciţiile fizice din yoga au ca scop să pregătească trupul pentru schimbarea psihospirituală vitală necesară ca această idee să fie insuflată conştiinţei şi fiinţei persoanei. Ca urmare, a vorbi despre o separare între practicarea yogăi şi teoria ei este o absurditate.
Prin urmare, yoga este pur şi simplu o metodă prin care cineva devine posedat de un spirit, prin pierderea activităţilor mintale!
Indiferent ce ar spune instructorii de gimnastică, yoga nu se limitează la simple exerciţii fizice!!!
În cartea Hindu Manners, Customs and Ceremonies (Practici, obiceiuri şi ceremonii hinduse) se relatează experienţa a doi yoghini începători, aflaţi sub îndrumarea unui guru. Iată ce spune unul dintre ei: „Depuneam eforturi supraomeneşti să-mi ţin respiraţia cât mai mult posibil şi trăgeam aer doar când eram pe punctul de a leşina. . . . Odată, în miezul zilei, mi s-a părut că văd luna strălucitoare mişcându-se dintr-o parte în alta. Altă dată, tot la amiază, mi-am închipuit că sunt învăluit într-un întuneric dens. Profesorul meu . . . a fost foarte mulţumit când i-am spus despre aceste viziuni. . . . El m-a asigurat că nu peste mult timp truda mea avea să dea rezultate mult mai surprinzătoare“. Celălalt bărbat relatează: „Mă silea să stau cu privirea aţintită spre soare în fiecare zi, fără să clipesc sau să-mi schimb poziţia. . . . Uneori mi se părea că văd flăcări în aer, iar alteori, sfere incandescente sau meteoriţi. Profesorul meu era foarte satisfăcut de rezultatul eforturilor mele“.
Aceste viziuni ieşite din comun erau, după câte se pare, ceea ce guru considera rezultate corespunzătoare, care aveau să ducă, în cele din urmă, la atingerea adevăratului scop al exerciţiilor yoga. Într-adevăr, scopul final al acestei practici este mokşa, definită drept contopirea cu un spirit puternic şi impersonal. Ea mai este descrisă ca „încetarea (intenţionată) a activităţii mintale spontane“.
Care sunt consecinţele?
Unirea cu Brahma este de fapt o posedare demonică!
Dacă în meditaţia transcedentală omul doreşte să devină: „zeu”, se bazează pe propriul potenţial, în yoga, el vrea să devină „zeu” să aibă puteri printr-un alt spirit.
Despre ce spirit este vorba?
Dacă ar fi vorba de un spirit bun, unirea cu el nu ar constitui un pericol, dar cum stau lucrurile în cazul yoga?
Chiar instructorii yoghini, şi cercetătorii, avertizează asupra pericolelor:
Shree Purohit Swami avertizează:
"Oamenii uită că Yama şi Niyama constituie temelia, şi că dacă aceasta nu este bine pusă, ei n-ar trebui să practice poziţii sau exerciţii respiratorii. În India şi în Europa am întâlnit trei sute de persoane care sufereau în mod permanent din cauza unor practici rele. După examinare, medicii nu găseau nici o leziune organică şi, ca urmare, nu puteau prescrie nici un remediu."
H. Rieker a zis: "Yoga nu e o glumă nevinovată dacă ţinem seama de faptul că orice interpretare greşită în practicarea ei poate produce moartea sau nebunia" şi că în kundalini (hatha) yoga, dacă expiraţia "e terminată prea devreme, yoghinul e în pericol de moarte imediată".
Yoga nu este niciodată cu adevărat separată de cultura ei (hinduismul) şi de teoria ei (ocultă), iar cei care îşi imaginează că nu fac decât poziţiile şi exerciţiile respiratorii riscă pericole grave. Leziunile aduse creierului, bolile incurabile şi nebunia sunt riscuri posibile dacă se comit erori în practicarea yogăi, potrivit cărţii Yoga and Mysticism de Swami Prabhavananda. Rieker menţionează cancerul gâtului, moartea, "tot felul de rele", sincope respiratorii sau cardiace, stări neobişnuite de transă sau nebunie ca rezultat al "celei mai mici erori..."
E. Wood avertizează contra "riscului iminent de dereglare fizică dintre cele mai grave, de boală, chiar de nebunie".
Yoga este cu adevărat ocultism pur, aşa cum o dovedesc o serie de lucrări despre yoga şi ocultism. Aptitudinile oculte sunt rezultatul foarte obişnuit al practicării yogăi, şi numeroasele pericole ale ocultismului sunt evidente în multe studii dedicate acestui subiect. Mishra, erudit în materie de yoga, autoritate în sanscrită, declară:
"În concluzie, s-ar putea spune că în spatele oricărei cercetări metapsihice, în spatele misticismului, ocultismului, etc., conştient sau inconştient, este prezent sistemul yoga".
Ce indică aceste lucrări?
Faptul că yoga este: “o unire” cu un spirit rău, cu un spirit ce pune în pericol sănătatea şi viaţa oamenilor!!!
Cu ce scop pe de o parte să aţâţe mândria, puterile lor, să arată ce pot ei prin yoga, pe de altă parte chipurile să pbţină “sănătate”, să scape de stres, frustrare, etc.
Indiferent dacă motivaţia este mândira sau iubirea de sine, unii oameni nu ştiu că există un vrăşmaş al omenirii: satan şi îngerii lui numiţi în Biblie demoni!!!- Apocalipsa 16:14.
Însă niciodată satan nu-ţi dă ceva ca să nu-ţi i-a înapoi cu mult mai mult! Scopul lui este să distrugă (Ioan 8:44; Marcu 9:22).
Oamenii chiar cei care nu sunt oamenii lui Dumnezeu primesc dovezi ale bunătăţii Lui, Dumnezeu le umple inimile de bucurie prin anotimpuri roditoare şi bucurii ale vieţii (Faptele Apostolilor 14:16,Faptele Apostolilor 1:17), suflare de viaţă (Faptele Apostolilor 17:24,Faptele Apostolilor 1:25,Faptele Apostolilor 1:28), ei primesc suflarea (spirit) de viaţă prin aerul care îl respiră, prin apa şi hrana pe care o consumă în care se află suflarea divină ce susţine viaţa!
În contrst demonii (dracii) sunt despărţiţi de Iehova (Isaia 59:2), ei nu au viaţă prin ei înşişi (1 Timotei 6:16), ei nu au harul pe care îl primesc oamenii, deoarece ei L-au văzut pe Dumnezeu, şi nu au ascultat, şi de aceea ei nu mai primesc har (îngăduinţă), nu mai primesc suflare de viaţă, sau hrană ce conţine suflarea de viaţă.
Prin urmare ei doresc să subjuge omul, să-l stăpânească, şi să i-a de la el: energiile de viaţă, căldură sufletească, antenţia omului, recunoaşterea lui, ca demonii să domnie, şi să schimbe legatura omului, ca aceştia să nu mai o aibă cu Dumnezeu, ci cu ei!!!
Bolile omului şi moartea vin de la demoni, şi de la setea lor după viaţă, după putere, ei sunt ca nişte lipitori ce doresc să sugă tot ce este viaţă şi bunătate de la oameni.
Neascultarea omului le dă autoritate demonilor, iar ascultarea omului faţă de Creator îi pune pe fugă (Iacob 4:7).
Una din metodele lor de înşelare este yoga!
Un Singur Zeu, o singură carte a Lui:
Hinduşii, budiştii şi alţii, trebuie să afle că Creatorul are o carte în care şi-a revelat voinţa Sa! Iar chiar dacă la ora actuală există multe cărţi religioase, de îndrumare, doar una afirmă despre sine că este insuflată de Dumnezeul Creator, sau că conţin însuşi rostirea, cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă există un singur: Zeu, un singur: Stăpân absolut, aşa cum este logic, atunci trebuie să există o singură carte care Îl reprezintă pe El şi voinţa Lui!
Biblia declară despre ea că este inspirată de Dumnezeu (2 Timotei 3:16,2 Timotei 1:17), cuvântul grecesc „theópneustos”, înseamnă literalmente „insuflată de Dumnezeu”. Tot ea mai afirmă, că scriitori umani ai cărţilor Bibliei, au fost conduşi în scrierea Bibliei nu de mintea sau înţelepciunea lor, ci de Spiritul Sfânt (2 Petru 1:21). Insuflarea divină a Scripturii putem să o comparăm cu un sufler, care într-o piesă de teatru suflă, le şopteşte actorilor ce trebuie să spună. Sau ca un patron căruia îi dictează secretarei ce să scrie.
Chiar dacă omenirea are multe cărţi numite: „sfinte”, totuşi ele nu afirmă despre sine că sunt insuflate de Dumnezeu, sau că conţin însuşi rostirea, cuvântul lui Dumnezeu. Nici o carte sfântă nu conţine legile scrise de Dumnezeu cu degetul Său, aşa cum Moise a primit cele 10 porunci (Exod 31:18; Deuteronom 5:1-22).
În Biblie de foarte multe ori găsim afirmaţii de genul: „Aşa vorbeşte Domnul” (Exod 4:22), „Aşa vorbeşte Dumnezeu” (2 Cronici 24:20); „Aşa zice Domnul” (Ezechiel 11:5); „Cuvântul Domnului a venit” (Iona 1:1); „Cuvântul lui Dumnezeu a venit” (1 Cronici 17:3). Oamenii care au scris Scriptura au declarat: „Spiritul lui Iehova a vorbit prin mine şi cuvântul lui a fost pe limba mea” (2 Samuel 23:2).
Sfânta Scriptură conţine cuvintele rostite de Însuşi Dumnezeu pentru omenire, cuvintele rostite de Fiul lui Dumnezeu şi de mesagerii îngereşti sau umani, trimişi de Dumnezeu (Evrei 1:1,Evrei 1:2; 2:2).
Biblia este o carte unică, deoarece a fost tradusă în mai multe limbi decât orice altă carte, având acces la ea populaţia globului, fiind tipărită în miliarde de exemplare, mai mult decât oricare carte a omenirii. Este logic ca mesajul Creatorului pentru omenire să fie răspândit la nivel global!
Ea a fost scrisă pe parcursul a 16 secole, adică a peste 60 de generaţii, de către peste 40 de scriitori diferiţi, proveniţi din diferitele medii sociale şi totuşi ea este în armonie pe tot parcursul ei, având un singur autor: Tatăl ceresc (2 Timotei 3:16), având o tema principală: persoana Fiului lui Dumnezeu: Isus Cristos care are un rol cheie în scopurile lui Dumnezeu (Luca 24:25-27,Luca 1:44,Luca 1:45; Ioan 5:39,Ioan 1:46).
Soluţia omenirii de a se umple cu putere, de a birui: stresul, deprimarea, frustrarea, bolile, etc. este unirea şi umplerea cu Cristos! Iar această unire nu constituie un pericol, de vătămare psihică sau fizică, omul respectiv nu-şi pierde voinţa, raţiunea, conştiinţa, etc.
Motivaţia acestei unirii nu este nici mândria, nici iubirea de sine; ci, dragostea de Creator şi de semeni!
Deorece Dumnezeu ne-a iubit primul este frumos ca şi noi să-L iubim! – 1 Ioan 4:8-10.
El a dat pe Fiul Său preaiubit pentru a ne salva şi ridica! Să vedem în continuare, de ce şi cum a făcut aceasta?
Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:8), însă El este şi drept (Deuteronom 32:4), astfel oamenii nu putea fi iertaţi, chiar dacă Dumnezeu îi iubea, pentru că astfel s-ar fi călcat dreptatea lui Dumnezeu, care cere ca pedeapsă: „viaţă pentru viaţă”, (Deuteronom 19:21)!
Dumnezeu nu se schimbă (Iacob 1:17), El a răscumpărat omul prin Fiul Său, fără a afecta dreptatea Lui!
Nici un om de pe pământ nu era capabil să plătească un preţ de răscumpărare corespunzător (comp. cu Psalmi 49:7), deoarece nimeni nu este perfect, fără păcat (Romani 3:9-23).
Astfel păcatul lui Adam, primul om creat de Dumnezeu, a fost răscumpărat prin pedeapsă tot de un om: Isus. Prin urmare, fiindcă cineva fără păcat a decis în mod deliberat să păcătuiască (Osea 6:7), chiar Adam întâiul născut al lui Dumnezeu de pe pământ, legea lui Dumnezeu cerea ca pedeapsă: „viaţă pentru viaţă”, (Exod 21:23)!
Astfel, Dumnezeu a trimis în lume pe întâiul născut din cer (Coloseni 1:15), care era o imagine a lui Adam (Romani 5:14), tot un om perfect, ca să fie pedepsit în locul lui Adam şi în locul celor ieşiţi din el (Eva din coasta lui, şi a copiilor lui, din sămânţa lui), fiind omorât în locul lor.
Era nevoie de un om perfect, numit: „cel din urmă Adam” (1 Corinteni 15:45), care să fie pedepsit în locul lui Adam, ca să poată da o jertfă fără cusur, şi astfel să răscumpere omenirea şi să o ducă la perfecţiune (Isaia 9:6; Romani 5:15-19).
Deoarece toţi mor în Adam (1 Corinteni 15:22), păcatele oamenilor făcute din imperfecţiune sunt un efect a păcatului adamic (Romani 5:12). Prin preţul de răscumpărare, trebuia răscumpărat atât păcatul lui Adam (Romani 5:12-16), cât şi păcatele oamenilor, copiilor lui Adam.
Însă deoarece, păcatele omenirii vin şi din cauză că nu şi-au păzit inima (comp. Proverbe 4:23 cu Marcu 7:21-23). Astfel, oamenii au ajuns să păcătuiască cu bună ştiinţă, nu doar din greşală, au păcătuit când puteau să se stăpânească (Geneza 4:7; Psalmi 4:4; Isaia 1:16)!
Răscumpărarea Domnului Isus, viza şi pedeapsa pentru păcatele omenirii, făcute din lipsa lor de stăpânire de sine (Ioan 1:29; 1 Timotei 2:6; Evrei 9:28).
Această persoană care s-a jertfit pentru omenire, este Fiul lui Dumnezeu Isus Cristos, care este singurul care a adus o salvare şi răscumpărare eternă din păcat şi moarte de care poate beneficia toţi oamenii (Faptele Apostolilor 4:12; 1 Timotei 2:5,1 Timotei 1:6; 4.10; Tit 2:11; Evrei 9:12;).
Jertfa lui Isus nu mai are nevoie de complectare, perfecţionare, ajustare, ea are puterea să şteargă orice păcat, fiind perfectă (Evrei 10:10,Evrei 1:14; 1 Petru 1:19); şi completă (Ioan 1:29; Evrei 9:26).
Preţul de răscumpărare a însemnat: o viaţă integră, o viaţă de suferinţe, umiliri, de dureri (Isaia 53:3; Matei 27:26-31), dar o viaţă care s-a păstrat perfectă în ascultare faţă de Tatăl ceresc, care să poată răscumpăra vinovăţia lui Adam, de care se foloseşte diavolul pentru a acuza şi a ţine omenirea sub stăpânirea sa (Apocalipsa 12:9,Apocalipsa 1:10). O dată ce Domnul Isus a fost nevinovat când a fost ucis (Ioan 12:31,Ioan 1:32; 15:18-25), s-a anulat vina lui Adam prin care satan a câştigat stăpânirea asupra lumii (comp. Geneza 1:28 cu Romani 6:16). Este ca la aritmetică 1-1=0. Un om nevinovat, pedepsit, anulează vina pentru un om vinovat.
Pricina de acuzaţie a diavolului: vina lui Adam, a fost ştearsă de nevinovăţia Mielului Isus sacrificat, astfel s-a dus şi motivul stăpânirii lui asupra oamenilor şi a planetei (comp. cu Coloseni 1:13). Dacă ascultarea lui Adam de satan a dus ca acesta să câştige stăpânirea asupra oamenilor şi a planetei (comp. Geneza 1:28; 3:1-13; cu Romani 6:16), ascultarea lui Isus de Dumnezeu, a dus ca acesta să câştige stăpânirea asupra oamenilor şi a planetei (Filipeni 2:8-10).
Întegritatea Domnului Isus, ascultarea lui perfectă până la moarte, a fost pentru a aduce lui Dumnezeu, o jertfă fără cusur (1 Petru 1:19; Ioan 19:30,Ioan 1:31).
Astfel preţul de răscumpărare a inclus: moartea Sa pe cruce (Filipeni 2:8), unde a purtat păcatul lui Adam, al Evei şi al tuturor copiilor lui (Ioan 1:29; 1 Timotei 2:6) şi a fost pedepsit pentru toate păcatele oamenilor, ci a celor venite din imperfecţiune şi a celor făcute voluntar (Evrei 2:9; 2 Corinteni 5:21).
Prin faptul că Dumnezeu L-a înviat din morţi, a arătat că dreptatea Lui a fost satisfăcută, zdrobirea propriului Său Fiu, L-a mulţumit pe Sfântul Dumnezeu, iar mânia Sa faţă de oameni s-a potolit (Isaia 53:4,Isaia 1:10; Faptele Apostolilor 2:32-36).
Preţul de răscumpărare a inclus: luarea tuturor efectelor păcatului asupra Lui, astfel El a luat blestemul legii, făcându-se blestem (Galateni 3:13); a fost făcut păcat pentru noi, ca şi cum ar fi fost păcatul omenirii pedepsit de Dumnezeu (2 Corinteni 5:19-21); a fost părăsit de Dumnezeu (Matei 27:46), deoarece păcatele omenirii erau luate de El şi acestea fac un zid de despărţire între om şi Dumnezeu (Isaia 59:2).
El a luat toate bolile, durerile, neputinţele omenirii pe cruce (Isaia 53:4,Isaia 1:5; 1 Petru 2:24), când a fost răstignit a fost atacat de toate tipurile de spirite necurate ce sunt în spatele bolilor şi a nelegiuirii oamenilor (Matei 8:14-17; Luca 13:11). Acest moment final, când a fost părăsit de Dumnezeu, deoarece toate păcatele şi implicit toate tipurile de spirite necurate s-au năpustit asupra Lui, a fost momentul cel mai crucial şi cel mai dureros de pe cruce, ducând în câteva secunde la moartea Lui (Marcu 15:34-37).
Dovada că Isus a fost pedepsit, El fiind nevinovat, a fost arătată prin învierea Lui a trei zi, când Tatăl ceresc la înviat şi l-a înălţat ca Domn, Salvator şi Mijlocitor între oameni şi El, singurul Mijlocitor (1 Timotei 2:5,1 Timotei 1:6; Faptele Apostolilor 2:23-33; 1 Corinteni 15:1-4).
Cum poate un om să se unească cu Cristos?
1. Auzirea Evangheliei: evanghelia este vestea bună a faptului că oamenii cu toate că sunt păcătoşi, nelegiuiţi, morţi în păcatele şi greşelile lor, despărţiţi spiritual de Dumnezeu pentru că au călcat poruncile lui Dumnezeu, vrăşmaşi cu El (Romani 3:9-23; 5:12-19; 8:5-8; Efeseni 2:1-4), ei se pot împăca cu Dumnezeu, pot fi iertaţi şi salvaţi din păcat şi moarte, datorită harului (bunătăţii nemeritate) a lui Dumnezeu, şi datorită jertfei lui Isus Cristos (Romani 6:23; Efeseni 2:8,Efeseni 1:9; Evrei 10:12-14), care a satisfăcut dreptatea divină (Romani 5:1,Romani 5:15-19; Efeseni 5:2), luând păcatele omenirii asupra Lui şi fiind pedepsit de Dumnezeu în locul nostru (Isaia 53:4-6; 2 Corinteni 5:19-21).
Omul prin naşterea fizică a moştenit păcatul şi robia spirituală a celui rău. Prin auzirea evangheliei, el este luminat de Cuvântul lui Dumnezeu şi Spiritul Sfânt (Romani 8:5-9; Efeseni 4:17-24; 5:8-21), şi astfel îşi dă seama, de faptul că el a trăit o viaţă fără Dumnezeu, în păcat, în robia satanei, în întuneric (Efeseni 2:1,Efeseni 1:2,Efeseni 1:12). Apoi omul îndemnat de evanghelie, prin Spiritul Sfânt se căieşte amarnic de păcate, îşi pune încrederea în Cristos în ce priveşte obţinerea iertării de păcate, nu mai în forme religioase inventate de oameni sau în faptele lui (2 Timotei 1:9). Această căinţă şi credinţă vine ca urmare a auzirii evangheliei şi a însuşirii Cuvântului lui Cristos, care tot mai mult pătrunde în El şi prin Cuvânt pătrunde Spiritul Sfânt care este sămânţa lui Dumnezeu (1 Ioan 3:9). Ea se dezvoltă în om, pe pracurs ce omul îşi însuşeşte poruncile divine, le trăieşte, se leapădă de sine, îşi i-a crucea şi Îl urmează pe Cristos (1 Petru 1:22-25).
Evanghelia Adevărului conţine următoarele subiecte de învăţătură:
1) Dumnezeu ca Creator care a creat lumea |
2) Păcătoșenia omului |
3) Harul lui Dumnezeu |
4) Nașterea Fiului din Tatăl |
5) Profeţiile și promisiunile privitoare la Mesiah |
6) Naşterea ca om prin Maria |
7) Botezul lui Iesus |
8) Lucrarea lui Iesus pe pământ |
9) Jertfa pe cruce ca preț de răscumpărare |
10) Coborârea lui Iesus în abis cu păcatele omenirii? |
11) Învierea lui Iesus |
12) Înălţarea la cer a Domnului Iesus |
13) Venirea din nou a Domnului Iesus |
14) Învierea morților |
15) Judecata lui Dumnezeu |
16) Regatul lui Dumnezeu |
17) Căinţa față de Dumnezeu |
18) Credinţa din inimă în Iesus Christos |
19) Mărturia cu gura - rugăciunea dinainte de botez |
20) Botezul în apă |
21) Iertarea, împăcarea cu Dumnezeu, salvarea și îndreptățirea |
22) Rugăciunea de după botez |
După auzirea Evangheliei, în care creştinul îi predică acelui om: Evanghelia prin Spiritul Sfânt (1 Petru 1:12), reacţia omului sincer, care este din adevăr (Ioan 18:37) va fi:
2. Căinţa faţă de Dumnezeu: cuvântul căinţă, însemnă părere de rău pentru faptele rele, şi lucrări în virtutea acestei căinţe. Cuvântul pentru „căinţă” în Scripturile Creştine din greacă este: „metanoeo”, tradus însemnă „schimbarea minţii”, dar impilică nu doar o schimbare interioară, a gândirii, atitudinii şi voinţei, ci şi una exterioară a comportamentului şi stilului de viaţă, căci o schimbare în gândire şi atitudine, duce la un alt mod de a trăi!
Unii oamenii au o căinţă falsă sau o întristare după voia lumii, dar nu după voia lui Dumnezeu (2 Corinteni 7:9-11; Evrei 12:16,Evrei 1:17). Astfel ei manifestă o întristare (chiar lacrimi), motivată de pierderea prestigiului, a avantajelor, a poziţiei sau privilegiilor, din Societate sau biserică, când s-a aflat de păcatul lui. Însă el nu recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu, nu îşi dă seama de cât rău a produs păcatul Său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. Însă, pocăinţa adevărată trebuie să atingă întreaga fiinţă: intelectul, sentimentele şi voinţa, la unii căinţa înseamnă să plângă, dar nu însemnă să ia unele decizii (acte de voinţă) în viaţa lor, la alţii ştiu ce au de făcut pentru a duce roadă vrednică de pocăinţă dar nu fac, iar alţii încearcă să facă, însă nu vor să-şi deschidă inima pentru a se lăsa atinşi emoţional de Spiritul lui Dumnezeu pentru a aduce roadă din inimă.
Atunci când cuvântul „căinţă” era folosit în vremea lui Isus şi a apostolilor, conceptul era construit pe o baza istorica din Scripturile Ebraice. În Isaia 1:16-17, profetul Isaia strigă: „Spălaţi-vă, deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”
Căinţa sau pocăinţa era mai mult decat o părere de rău pentru pacate, ea înseamna oprirea faptelor rele şi începerea faptelor bune. Sfatul lui Daniel pentru Nebucadneţar era: „Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:27). Ideea ce rezidă din text, este că pocăinţa înseamnă: a te elibera de un stil de viaţa vechi, în favoarea unui stil de viaţă nou. A te intoarce la Dumnezeu şi a te căi (Faptele Apostolilor 3:19), înseamnă o intoarcere de la preocuparile inimii tale, la precupările inimii lui Dumnezeu.
Când Ioan Botezatorul a predicat în deşertul iudaic, el le-a spus mulţimilor: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”. El le-a explicat practic cum pot face asta: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel” (Luca 3:2-11).
Tot la fel apostolul Pavel, îşi descrie serviciul prin cuvintele: „Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (Faptele Apostolilor 26:20). Iată căinţa nu este doar o schimbare a minţi, sau o emoţie, o părere de rău, un sentiment; ci, ea implică şi sentimente, şi voinţă, dar ea trebuie să ducă la fapte vrednice de căinţă!
Urmează după căinţă:
3. Credinţa în Isus Cristos: cuvântul grecesc „pistis”, înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie. Credinţa este o siguranţă în lucrurile în care sperăm, o convingere a lucrurilor nevăzute (Evrei 11:1), o încredere în Dumnezeu (Evrei 11:6), în Cristos (Ioan 14:1), în promisiunile lui Dumnezeu (Evrei 6:12).
A crede în Isus, nu înseamnă doar a crede că El există, sau că El este Fiul lui Dumnezeu, a crede în Isus, însemnă a te încrede în El, atât în ce priveşte salvarea ta, nebizuindu-te pe faptele tale bune, pe evlavia ta, pe religia ta; ci, pe El şi jertfa Lui, dar ea implică a ne încrede în El în toate domeniile vieţii, şi a asculta în toate de El. Biblia este clară şi învaţă: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36, GBV 1989).
Mulţi spun că cred în Isus, dar în realitate, ei nu cred, mărturisirea lor este doar una cu buzele, căci inima lor este departe de Isus Ei nu-şi pun încrederea cu adevărat în El în toate domeniile vieţii. Unii nu cred în Isus pentru că se încred în altceva: propria înţelepciune, propria putere, metodele proprii, lor le place să ducă o viaţă independentă, în care ei să conducă, ei să controleze totul, lor nu le place ca Dumnezeu să conducă cu adevărat şi să-i ducă pe drumuri necunoscute, să-i surprindă. De fapt ei nu-şi dedică viaţa necondiţionat lui Dumnezeu pentru că nu au realmente încredere în Tatăl ceresc şi de aceea încearcă să-şi conducă şi controleze singuri viaţa. Sunt unii care doar spun că au credinţă, dar nu au, pentru că duc o viaţă în care nu doresc să se implice, să se sacrifice, să sufere, pentru că a crede în Isus implică: renunţare la tine, când te încrezi deplin în altcineva şi în principiile Lui, nu te mai încrezi în tine şi în principiile tale (Luca 6:46; Ioan 3:36; 12:46; 14:12).
Dacă credinţa este încredere neclintită în ceea ce sperăm, nădăjduim, credincioşia este efectul credinţei, comportarea credinciosului faţă de Dumnezeu, este umblarea în ascultare pe baza credinţei, este loialitatea şi dedicarea faţă de El, datorită încrederii în El.
4. A deveni discipol prin învăţare şi împlinirea poruncilor: un om, devine discipol al Domnului Isus, prin auzirea Evangheliei, dacă omul se căieşte de păcate, apoi crede din inimă în Isus Cristos (Marcu 1:15; Matei 4:17; Faptele Apostolilor 20:20,Faptele Apostolilor 1:21).
Un discipol, este o persoană care urmează pe Învăţător (Marcu 6:1), urmează exemplul Său (1 Corinteni 11:1; 1 Petru 2:21), este învaţat de El (Matei 11:29; Luca 6:40). Astfel, din acest proces prin care o persoană devine un discipol, face parte şi învăţarea adevărurilor începătoare ale lui Cristos (Evrei 6:1-2), a poruncilor Domnului (Matei 28:20), a învăţăturii lui Cristos (2 Ioan 1:9; Luca 8:21).
Această pregătire, poate să difere de la o persoană la alta, ca durată de timp şi pregătire, dar ea este necesară înainte de botez – Ioan 4:1.
Astfel se fac discipoli (ucenici) prin învăţătură după cum Domnul a zis: „Ducându-vă deci, faceți discipoli din toate naţiunile; învăţându-i să respecte toate câte v-am poruncit. Şi iată! Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul epocii.”(Matei 28:19-20 SCC). Şi doar după ce ei încep „să respecte toate câte v-am poruncit”, noi vedem lucrul acesta şi atunci putem să-i botezăm în apă în Numele Domnului Isus. Din acel moment, încep şi ei să înveţe pe alţii şi să facă discipoli.
A învăţa pe cineva, se realizează şi prin relaţia pe care copii spirituali (elevii, învăţăceii), o au cu părinţii spirituali (învăţători), şi în care, copii spirituali învaţă din Cuvântul predat de aceştia şi din modul cum ei împlinesc Cuvântul şi-L urmează pe Domnul (Luca 22:28; Matei 11:29; 1 Tesaloniceni 2:7-11).
Vedem din exemplul Domnului Isus Cristos, care i-a învăţat pe cei 12: Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi a avut o relaţie de prietenie cu ei, o relaţie învăţător-discipol, şi astfel prin învăţătură, dar şi prin exemplu Său personal (comp. 1 Corinteni 11:1 cu Filipeni 4:9), El a făcut discipoli, instruindu-i în învăţătura Tatălui şi apoi îi boteza (Ioan 4:1-2 SCC). Evanghelistul Ioan relatează că Isus „Iesus face şi botează mai mulţi discipoli decât Ioan”, să reţinem, că prima dată El făcea discipoli din oamenii care Îl ascultau şi Îl urmau, şi după ce aceştia deveneau discipoli, însuşindu-şi învăţătura Lui şi trăind-o, apoi El îi boteaza!
Cum putea dovedi cineva că a învăţat învăţătura Domnului? Să vedem în continuare:
5. Lepădarea de sine şi a lua crucea, urmându-L pe Domnul: condiţiile pentru a fi discipol (ucenic) creştin, sunt expuse clar în Evanghelie când Domnul a precizat: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:24,Matei 1:25: vezi şi Marcu 8:34-38; Luca 9:23-26). În acest pasaj sunt precizate trei condiţii: 1. „să se lepede de sine”. Ce înseamnă aceasta? Cu toate că mulţi preoţi, conducători religioşi, „pastori”, vorbesc doar de ce câştigăm dacă devenim ucenici ai lui Isus, El însă ne spune din start, că ucenicia însemnă în primul rând, a pierde ceva, trebuie să te pierzi pe tine, planurile tale, preocupările tale, ca să-L câştigi pe El. Doar dacă te vei lepăda de sine şi vei asculta de El, Îl vei câştiga pe El şi te vei umple cu El, şi vei câştiga o altă viaţă: viaţa veşnică; o altă avere: o comoară cerească-spirituală, o altă familie: familia Domnului.
Nu putem vorbi de o ucenicie, fără lepădare de sine, căci trebuie să lepădăm de orice poftă, dorinţă, preocupare, care nu este în armonie cu voia Stăpânului. Astfel dacă până acum am avut dorinţe care erau îndreptate spre noi (înspre Sine), prin lepădarea de sine, ajungem să avem doar dorinţe îndreptate spre Cristos. Devenind un singur spirit cu Stăpânul (1 Corinteni 6:17), voinţa Lui va fi voinţa voastră, dorinţa Lui, dorinţa voastră, plăcerea Lui, plăcerea voastră! Dar şi Viaţa Lui, va deveni şi viaţa noastră, natura Lui, natura noastră (fiind părtaşi la natura divină – 2 Petru 1:4), împărăţia Lui, va fi şi împărăţia noastră (2 Timotei 2:11-12).
Dar ce mai înseamnă a ne lepăda de noi înşine? Domnul Isus explică în Ioan 12:25 (GBV, 1989) spunând: „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţă veşnică.” Deci această lepădare începe cu a ne urî viaţa noastră! Ucenicii Domnului îşi urăsc viaţa lor, ei nu au iubire de sine, deoarece au ceva mult mai demn, mult mai de preţ de iubit: viaţa lui Isus. Atunci când te uiţi la El, la gloria Lui, şi te uiţi apoi la starea ta de păcătos, de sclav al păcatului, nu mai pregeţi nici o clipă, în a da viaţa ta, pentru a câştiga viaţa Lui perfectă, sfântă şi fără păcat (Galateni 1:16; 2:20), atunci viaţa ta veche, modul tău de viaţă în păcat, ţi se pare o scârbă, o lepădătură, în faţa Celui care este Adevărul şi Viaţa, Lumina şi iubirea desăvârşită! Astfel cei cel urmează pe El, iubesc mai mult pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, decât viaţa lor, şi sunt dispuşi să punem (să sacrificăm) pe altarul acestei iubiri, orice lucru din viaţa noastră care ne-ar împiedica la ascultare, la a fi ucenici Celui ce ne-a chemat la a trăi viaţa Lui în noi. Prin urmare, dacă ne urâm viaţa, suntem dispuşi la orice sacrifici pentru Stăpânul şi Învăţătorul nostru. Dar oare nu se merită să dăm ceea ce nu putem ţine, şi anume ‚viaţa noastră pe acest pământ’, pentru a câştiga ceea ce nu trece, ‚viaţa veşnică’ (Ioan 12:26)? A fi discipol al Domnului mai implică: 2. „să-şi ia crucea”. La ce se referă aici Isus? El nu se referă la a purta o cruce la lănţişor, sau a venera crucea, acest instrument de ucidere şi batjocură. Nu.
A lua crucea însemnă, a lua decizia zilnic să crucifici în viaţa ta: păcatul, firea (natura păcătoasă), lumea, plăcerile păcătoase (Galateni 2:20; 5:24; 6:14). A-ţi lua crucea poate însemna la a suferi batjocori sau persecuţii pentru Numele Lui! A purta crucea zilnic implică o viaţă de sacrificiu, la o viaţă guvernată de jertfire pentru alţii, căci nici Isus nu a venit să fie slujit; ci, El să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45), la o viaţă la care sacrificăm, confortul nostru personal, luxul şi comoditatea pentru al urma pe Mielul lui Dumnezeu, şi a sluji pe orice om cu atitudinea de miel, chiar până la moarte (Romani 8:36; 1 Petru 2:21). Crucea trebuie purtată zilnic nu doar în anumite ocazii, Domnul a spus clar în Luca 9:23 (GBV 2001): „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.”
A lua zilnic crucea însemnă să decidem în orice moment pentru ascultare, aceasta implică a crucifica pornirile cărnii ce vrea să ne tragă în altă direcţie, a sacrifica orice plăcere nelegiuită de dragul sfinţeniei! Aceasta înseamnă a rămâne în Cuvântul Lui în orice situaţie (Ioan 8:31) chiar dacă ascultarea aceasta însemnă: suferinţă, înseamnă: a duce crucea! Apoi: 3. „şi să Mă urmeze”. Ce însemnă a-L urma pe Isus? A-l urma pe Isus însemnă, a ne topi în voia Lui, a da la o parte interesele personale, a fi fideli în ciuda încercărilor, ca cei 11 discipoli fideli (Luca 22:28). A fi discipol, nu însemnă al urma pe Isus ocazional; ci, permanent. El Însuşi îi spune unui om care dorea ca mai întâi să pună interesele personale următoarele: „Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:62). Prin urmare, nu este vorba de-al urma pe Isus, doar duminica sau în unele perioade de timp, noi trebuie să-l urmăm încontinuu, fără să ne mai uităm înapoi la ce am pierdut, să nu privim înapoi ca soţia lui Lot (Geneza 19:26; Luca 17:32); ci, înainte la Cel ce ne iubeşte şi a murit pentru noi. A-l urma încontinuu, mai înseamnă a călca în mod fidel pe urmele Domnului fiind cârmuiţi înspre aceasta de Spiritul Sfânt (Efeseni 3:17; Efeseni 5:17-18).
După ce omul dovedeşte că este discipol prin faptul că împlineşte poruncile Domnului, el s-a lepădat de sine, a luat crucea şi Îl urmează, atunci pasul următor este:
6. Mărturia cu gura - rugăciunea dinainte de botez: atunci acel discipol este dus la apă, şi înainte de a fi scufundat (botezat), el se roagă la Domnul Isus, atunci el cheamă Numele Domnului spre salvare (Faptele Apostolilor 22:16), iar prin aceea rugăciune el dă o frumoasă mărturie înaintea martorilor, mărturisind pe Isus ca Domn şi că Dumnezeu l-a înviat din morţi (Romani 10:9-10; 1 Timotei 6:12), apoi el este scufundat în Numele lui Isus pentru iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 2:38; Romani 10:9-10).
7. Botezul în apă: după ce credinciosul s-a rugat la Isus, lucrătorul (lucrătorii) îl va scufunda în apă spunând: „te botez în Numele lui Isus”. Lucrătorii vor avea grijă să fie o scufundare completă! Căci în limba greacă pentru botez este expresia: „baptizo”, ce înseamnă: „scufundare, cufundare, afundare, imersiune”. Astfel, botezul în apă este o scufundare completă în apă pentru o clipă, care se face în Numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ (Faptele Apostolilor 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:2; Galateni 3:27).
Prin botezul în apă, credinciosul moare faţă de păcat, faţă de lume, când este scufundat în apă, şi astfel este îngropat împreună cu Cristos; iar când iese din apă, el înviază împreună cu Cristos la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2-3,Romani 1:11; Coloseni 2:12).
În apă se realizează curăţirea, sfinţirea prin Spiritul şi sângele lui Cristos prezent în apă (1 Corinteni 1:30; 6:11; Evrei 10:22; 1 Ioan 5:6,1 Ioan 1:8; 1 Petru 1:2), astfel în momentul când iasă din apă credinciosul este iertat de păcate (Coloseni 2:13), renăscut, regenerat (Tit 3:5), este îmbrăcat în Cristos (Galateni 3:27).
Botezul este „cererea” către Dumnezeu pentru a primi salvarea prin învierea lui Cristos (1 Petru 3:21).
Atunci are loc naşterea de sus, fiind prezent: Spiritul lui Cristos, omul este născut din apă şi Spirit (Iona 3:5), primind spălarea de păcatele pe care deja le-a comis (Faptele Apostolilor 22:16), o rupere a legăturilor cu satan (Faptele Apostolilor 26:18), şi circumcizia cărnii – Romani 6:6; Coloseni 2:11-12). Astfel omul devine o făptură nouă în Cristos (2 Corinteni 5:17), un om nou (Efeseni 4:24), care a fost iertat, salvat, îndreptăţit, luminat (Evrei 6:4-5).
8. Rugăciunea de după botez: De aceea după ce iasă credinciosul din apa botezului, el trebuie să se roage de data aceasta la Tatăl ceresc, nu la Isus ca înainte de scufundare, cu ce scop? Ca să ceară înfierea. În momentul când se va ruga, se va produce lucrarea de înfiere, acel născut de sus, va primi spiritul de înfiere care strigă: „Tată!” – Romani 8:15 SCC.
Spiritul Sfânt, pe lângă lucrarea naşterii de sus, lucrează mai multe lucrări care sunt asociate naşterii din nou, lucrări care totdeauna au loc împreună cu naşterea de sus, având ca efect, transformarea unui om din fiu al satanei, în copil al lui Dumnezeu.
Aceste lucrări au loc după naşterea de sus imediat (Ioan 3:3-5), una dintre ele este: înfierea!
Conform Bibliei, cei care s-au născut ca fii, sunt înfiaţi! În Galateni 4:6,Galateni 1:7, se spune: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu”. În primul rând, observăm că fiilor lui Dumnezeu născuţi din El, Dumnezeu le trimite Spiritul Fiului Său, care strigă: Ava, adică Tată. Astfel, li se toarnă dragostea lui Dumnezeu prin Spiritul în inimile lor (Romani 5:5).
De ce Dumnezeu după ce naşte fii, îi mai înfiază? Deoarece, înfierea sau adopţiunea, este o mărturie publică şi dublă a Spiritului Sfânt şi a spiritului nostru, că nu mai suntem în robi ai Satanei, ci am devenit fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Cristos (Romani 8:15-17). Dacă naşterea din nou este o lucrare lăuntrică, în om, înfierea ne duce să strigăm cuvintele: „Tată”, este ca un certificat exterior, care atestă că un om este fiu al lui Dumnezeu! – Romani 8:15-17.
Această lucrare are un corespondent fizic, un bebeluş nou născut după ce iese din mama sa, pentru a se vedea dacă respiraţia lui este normală, este lovit peste fund, iar bebeluşul strigă.
În mod asemănător, strigătul: „Tată”, este la fel de spontat şi natural ca strigătul bebeluşului, este strigătul nostru care adevereşte că suntem copii ai lui Dumnezeu. Înfierea are loc imediat după naşterea de sus, aşa cum strigătul unui bebeluş, are loc imediat după naşterea lui din pântecele mamei!
Urmează ungerea cu Spiritul ce aduce bucurie (2 Corinteni 1:21; Evrei 1:9), care are rolul: numirii ca rege alături de Isus (2 Samuel 2:4; comp. Psalmi 2; cu Faptele Apostolilor 4:27; şi Psalmi 45:6,Psalmi 1:7; cu Evrei 1:8,Evrei 1:9), ca preot alături de marele preot (comp. Exod 40:15 cu Evrei 5:4-10; 1 Petru 2:9; Apocalipsa 1:5-6), şi primirea cunoştinţei profetice (1 Ioan 2:20,1 Ioan 1:27), în slujba profetului Isus Cristos (comp. cu 1 Regi 19:16, cu Luca 4:18-19; 24:19); şi implicit primirii autorităţii în aceste lucrări (Luca 4:18; Faptele Apostolilor 10:38).
În concluzie prima dată credinciosul este născut şi înfiat ca Fiu, apoi este rânduit ca rege, preot şi primeşte ungerea profetică. Primind ungerea, el primeşte numele de creştin de la Cristos, deoarece cuvântul „creştin” vine de la Cristos care înseamnă „unsul” (Matei 1:16, GBV 1989, n.s.), astfel creştinii însemnă: „unşii”. Numele Cristos romanii l-au luat de la greci sub forma de Christus, de unde a derivat adjectivul: christianus, adică originea cuvântului român: „creştin”. Iar astfel expresia: creştinii, semnifică: ‘unşii’ cu referire la ungerea lor cu Spiritul Sfânt (1 Petru 4:14,1 Petru 1:16; Evrei 1:9). De fapt, toţi care cred în Isus, au primit acontul şi ungerea Spiritului (comp. 2 Corinteni 1:21,2 Corinteni 1:22, cu Efeseni 1:13-14).
Viaţa de discipol va continua şi după botez, cu ascultarea de Domnul Isus (Matei 21:6), urmarea Lui (Marcu 6:1), cu învăţarea Cuvântului Său şi călăuzirea Lui în toate domeniile vieţii (Matei 11:29; Luca 6:40) până la sfârşitul vieţii (Luca 9:23).
În loc să urmăm o „unire” cu un spirit ce ne poate duce la pierderea sănătăţii şi chiar la moarte, Domnul îi invită pe toţi la El şi le spune: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi; şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine; pentru că sunt blând şi smerit în inimă; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este plăcut, şi povara Mea este uşoară” – Matei 11:28-30, SCC.
_____________
